Stii momentele alea cand toate se aduna?

Cand realizezi unde esti si cate se petrec. Cand realizezi ca nu ai ceea ce voiai, nu cu adevarat… nu e ce sperai, cum te asteptai… ca esti departe inca de tot ce ai visat, si ca indiferent cat ai incerca, esti tot la fel de departe mereu de acele vise, care nici nu sunt asa irealiste…
Te trezesti intr-o zi ca iei expresii care nu-ti plac de la oameni pe care nu-i suporti… ca nu ai timp de tine insati si mereu incerci sa ii multumesti pe toti.. uitand de tine insati…
Te trezesti ca seara nu te culci multumita, ca ai prea multe de facut a doua zi, ca in minte calculezi cate ore ai de somn…
Te culci seara cu gandul ca inca mai ai prieteni de care ti-e dor, sa ii vezi si sa ii iei in brate… sa mai vorbiti ca alte dati…
Ca ti-e dor si de vara, si de vacante… cand aveau un rost, cand puteai sa te trezesti la orice ora si sa faci un mare nimic toata ziua, zi dupa zi, pana la plictiseala… Si te trezesti ca degeaba iei bani si te uiti la ei, ca se cheltuiesc prea usor in lucruri de zi cu zi… doar existand… Si iti vine sa iti smulgi parul din cap gandindu-te cat de costisitoare esti ca existenta… Mancare acum, mancare mai tarziu, mancare seara, mancare dimineata… si dentist, si oftalmolog, si ochelari noi, si ceva contributie la facturi de apa, gaz si altele… si abonamentul de telefon… si in final… o iei de la zero din nou si din nou, lunar…
Poate reusesc sa strang bani, poate reusesc sa ma vad cu X si Y, poate apuc sa lucrez pentru facultate… poate apuc sa fac ordine in dulap, sa matur sau sa sterg cateva fisiere vechi de prin computer….
E Martie… nu-l simt. Va veni Iunie… n-o sa o simt… Ma tem ca va veni iar Decembrie… si n-o sa o simt.
Munca zi de zi… ‘Trebuie sa fiu la ora x in y loc’, atat stiu. ‘Trebuie sa mananc, pentru ca mi-e foame’ deci trebuie mai mult timp pentru un pachet.
De ce plang? Am tot ce imi trebuie,nu? Am un prieten iubitor, un frate minunat, prieteni cum nu am putut macar visa ca voi avea si am loc de munca ce imi ofera bani. De ce plang… cand nici nu ma cert cu parintii pentru ca nu am timp si nu stau pe acasa suficient ca sa apuce sa ma atace cu intrebari, exact cum am dorit… ? Nu vreau sa ma cert cu nimeni si nu vreau sa se schimbe nimic. Am tot ce doresc, minimul meu necesar de care sunt mandra si multumita, e tot ce pretuiesc si ma face fericita… Nu vreau sa stric nimic… poate doar ma intind prea mult.. spre mult prea multe lucruri odata… cum am eu mereu tendinta sa fac. Saptamanile trecut am avut o febra si o stare foarte neplacuta… eram slabita.. De ce?
Saptamanile la munca, weekendurile cu pregatire si cu prietenii… abia am timp sa dorm… Am intrat prea mult peste timpul meu de existenta, de nevoi de baza… Timpul de a admira ce-i in jur, de a manca relaxata, de a ma plimba putin, timpul de a dormi si de a face baie chiar…. inclusiv timpul de a cauta haine care sa ma faca sa ma simt stapana pe mine…
Atat de multe lucruri… Imi doresc sa pot lua de pe strada cainii raniti, frumosi, de rasa, cei schiopi, cei ciufuliti, cei fricosi, cei abandonati si urati de lume… Imi doresc sa intru in sediu si sa anunt ca platesc eu un autocar, cu 5 corturi in spate si mergem toti la munte… Imi doresc sa locuiesc singura si sa stau pana tarziu cu M. la filme si sa adormim fara telefoane deschise, fara parinti… Imi doresc sa petrec putin timp si cu D. sa il pot ajuta si sa apucam si sa ne relaxam putin… sa mai vorbim, sa glumim, ce faceam mereu…
As vrea sa calatoresc in alta tara amcar odata cu M. si sa vizitam totul, sa mancam ce ni separe mai interesant, sa facem poze, sa ne prostim putin…. Mi-as dori sa ma intalnesc cu G. si cu A., sa mai vorbesc la telefon cu A. si ….mi-e dor de Camy… sa reiau poate legatura cu Dana… si sa trimit scrisoarea aceea… sau scrisorile… prin posta. Sa le urez o primavara frumoasa matusilor si unchilor… sa ma joc cu verisoara mea de aproape sapte ani… sa mai schimb o vorba cu bunica si sa mi aleg o carte din biblioteca ei de bun gust.
Mi-as dori sa am mereu caldura in casa… sa nu stau cu trei paturi si un hanorac gros mereu pe mine… sa am o sufragerie curata si un hol cristalin, sa imi invit prietenii in casa cu cel mai mare drag. Sa-i rasfat, sa le pun ce filme vor, sa le gatesc, sa fiu….. putin mai normala…. si sa ii las sa doarma acolo, cu paturi pregatite, cu tot.
As vrea sa ascult mai multa muzica, sa am mai multa libertate de miscare, sa cumpar acel papagal trist, sa imi iau un telefon de noua tehnologie… As vrea sa am o fructiera…
Atat de multe…

Write drunk, edit sober. Asta face un scriitor… conform unui citat pe care l-am vazut acum ceva timp.

De ce aleg oamenii sa se imbete? Cel mai cliseic si poate adevarat raspuns ar fi “ca sa uite”.

Sa uite ce? Lucururile neplacute, toate acele evenimente si fapte ce nu pot fi negate si combatute… tot ce nu le este pe plac si neaga zi de zi, le ignora, le cauta scuze sau acopera cu “va fi bine” si ” nu-i nimic, se poate rezolva”.
Daca eu inca pot corecta tot ce scriu, dupa o cana si jumatate de vin sec fara a fi mancat mai mult de cateva firmituri.. eu nu sunt beata. Abia putin ametita, daca oi fi si asta.
Adevarul este ca oamenii cu cat beau mai mult si se imbata incet incet… cu atat au reflexe mai bune, miscari mai definite, reactii mai bune si chiar control ridicat asupra gesturilor si un simt uimitor al echilibrului. Intreaba-i cum fac asta, nu vor sti sa raspunda, in cazul in care vor fi inteles sau or fi fost atenti la intrebare.
Totul este perceput diferit, iti adorme toate simturile si lasa doar unul. Concentrandu-te pe mai multe lucruri in acelasi timp, atentia si perceptia sunt reduse. Bea doua cani de vin pe stomacul gol si urca-te pe masa, pe doua-trei scaune si mergi de pe unul pe altul. Nu vei cadea. Fa avionul, fa spagatul, fa podul din picioare, alearga, sari. Nu vei cadea.
Nici n-as sti cum sa explic si in momentul asta chiar nu as dori sa aflu cum.. sau de ce.
Mereu invidiem oamenii din jurul nostru sau animalele care dorm si se joaca zi de zi, atatea ore, cand noi muncim si face m ce nu ne place. Dupa doua cani de vin nu iti va pasa de asta. Nu iti va trece nimic prin cap.
Acele cani fac totul simplu. Omul tinde sa isi complice existenta si tot ce impacteaza in juru-i, prin urmare fiind impactat la fel si el. Dupa doua cani de vin nici nu vei sti, nici nu-ti va pasa.
Elixirul magic. Cine nu l-ar dori.
Cineva mi-a spus candva ca berea nu se bea pentru gust.. ci ca sa te imbeti. Vinul nu se bea pentru gust, ci ca sa te imbeti. De ce bem alcool? Sa ne imbatam, este o decizie, ceva voluntar si spre care ne aruncam cu bietul cap inainte… dar dupa doua cani de vin… nu iti pasa. Din lipsa de pasare se naste ‘curajul’. Din lipsa de gandire si intelegere, se naste actiunea.
Fara intrebari si fara concecinte, acum si aici, asta este logica omului beat.
Postarea mea va fi editata cand voi avea doua cani de vin in minus.
Opt ore de munca, pentru ce? Venim, ne turnam vin in pahar, il studiem cu atentie si totusi fara a-i da importanta lui, de fapt privim prin el… si il dam pe gat. Atat, nu e mare filozofie. E bun. Are gust placut…
Senzatia de ameteala este placuta. Te face mai putin om pentru cateva minute si mai mult entitate relativ detasata… aproape unica, independenta, si puternica. Alcoolul da o oarecare putere. A mintii, intai, caci te elibereaza de ganduri si judecata profunda… deci lasa actiunile sa se desfasoare oricand, oricum. Apoi a corpului, in miscari fluide si chiar inexplicabil de bine calculate pentru lipsa de gand.
In final suntem singurele creaturi care se pot imbata si comporta astfel ca urmare. Singurerele creaturi care nu mor si care nu cad pe spate dupa o cana sau doua de vin..
Ce o fi cu mine si vinul? As putea sa aleg bere… as putea sa aleg sampanie sau vodka. Cui ii pasa?
Adevarul este ca aceste bauturi… ne spunem noi insine ca au gust bun si de accea le tot bem. Nu neg.. au gust foarte bun.
Si cand pui sticla la gura ori  paharul pe buze, stii ce te asteapta, si totusi o faci. De ce? Pentru ca tot vrei sa te imbeti, sa nu conteze, sa nu stii, nu vrei, nu poti, nu ai… .Doar Nu.

Munca zi de zi, opt ore, de dimineata pana dupa-amiaza si de dupa-amiaza pana noaptea.
Mereu la fel, mereu greu, complicat, urat… enervant… si totusi, e …ceva. Dalai Lama spunea ca cea mai ciudata creatura este omul. El isi sacrifica sanatatea pentru a obtine bani, iar apoi isi cheltuie banii pentru a-si recapata sanatatea. Stateam in fata unui calculator intr-o zi, gandindu-ma ce sa mai beau si ce sa mananc, cand automatul de cafea ofera bauturi ce imi fac inima sa bata de iese din piept si imi creeaza stari temporare de somnolenta, dar puternice… si cand ciocolata nu mai functioneaza ca energizant… iar RedBull nici nu cred ca mi-as lua… cand costa cat costa.

Stateam si ma uitam pe geam cum apunea soarele si oamenii se inchideau in spatiul acela fara aer, cu geamurile inchise si mai trageau apoi jaluzelele. Se strecura printre ele fiecare raza de soare, se chinuia sa intre in camera dar colegele doar se plangeau ca nu pot vedea ce fac… si nici nu realizau cat de frumos e…
In spatiul acela, unde nu stiu cate zile la rand, calculatoarele stau deschise si doar schimba persoana de pe scaun… in acel spatiu vin eu zi de zi si imi petrec mai bine de jumatate de zi… Acolo stau inchisa… fara un pic de aer, de lumina… viata artificiala.
Da… omul isi distruge sanatatea pentru a obtine bani, sperand ca banii sunt mai multi decat valoarea sacrificiului facut.. ca poate apoi din acei bani sa poata plati recuperarea sanatatii.. si sa mai ramana din ei si pentru alte nevoi zilnice… Si se pacalesc ca traiesc comod, traiesc intr-un mic lux, ca isi permit tot ce doresc, ce viseaza, si se pot duce la sala, pot comanda mancare de la fast-food, isi pot permite taxi spre destinatiile dorite si pot face cadouri mai scumpe celor dragi.
Pentru ce…? Adevarul e ca ne prostim pe noi insine… Nu avem nevoie de toate acestea. Tot ce exista a fost si poate fi procurat si creat. Si cu cat dai de bani, cu atat pierzi din curiozitate si dorinta de a crea.. Pentru ca le poti cumpara.
Da…. e placut… sa ai bani, sa ai o oarecare putere, sa te simti increzator. Banii iti dau incredere in tine, la fel ca si informatiile, cunostiintele.. si poate si la fel ca posesiile detinute, cele utile si de care esti multumit.
E placut sa stii ca faci ceva cu mana ta si esti rasplatit. E placut sa stii ca esti util intr-un fel.. undeva…
E placut sa iti permiti aceste mici luxuri… si stand in acest cerc vicios si constant.. de mici placeri… nu mai vrei sa iesi.
De ce ai vrea? Iti spui ca astfel ai tot ce iti trebuie.. si Societatea, formata tot din oameni, iti spune ca ai nevoie.. de taxi, de fast food, de lumina electrica si de gaze, apa la canal…. Pentru ca nu traim intr-un sat langa un rau… ca sa poti procura apa cand doresti si cum doresti… ori sa pescuiesti, ori sa faci o baie rapida in lac sau rau… Nu, societatea spune ca ai nevoie de masina de spalat, de dus, de vase… Si mai spune ca ai nevoie de usa metalica, rezistenta pentru a tine lucrurile tale valoroase inchise in casa, departe de alti oameni care sa le poata fura… Si mai spune ca ai nevoie de imprumuturi si banci… tocmai pentru tine, pentru a te ajuta.
In final… omul face multe lucruri inutile pentru sentimente de satisfactie care pot fi obtinute in multe alte moduri… si da… suntem fortati sa ne integram, sa fim oameni de duzina, om de rand cu bani in mana si gol in inima. Om cu sanatatea praf si cu sperante ca se va termina, ca va iesi la pensie sau va gasi ceva mai bun, mai usor, mai placut, mai adecvat lui…
Ciudat, nu? Si ironia face ca, in timp ce eu scriu toate acestea, si ma gandesc la ele… ma pregatesc de culcare, caci in sapte ore ma voi trezi si plec la munca… pentru a obtine bani… si pentru a “evolua”… spre ceva…

This was actually meant to help people. The blog is mainly aimed at helping others through my posts from my life, with what I’ve learned and what I noticed. But this is a selfish post. So I’ll write something subjective this time, though I know I’ve written some of those before.

See… I had an argument with my family today. I am different, I know I am different.
Actually I am wrong… I didn’t argue with my family. I just spent time with annoying strangers claiming to know me and sat there ignoring them. My family would never be like that… though they scold me and piss me off sometimes, too.
See, my blood ties are weak and senseless. I didn’t choose these people nor did they choose me. My family loves me. They live with their own parents, in their own houses, but they love me. They’ll hold me, and kiss me, and walk with me, and talk to me, they’ll help me hide a body and they’ll scold me sometimes. They are great.
These other people, though… they think they know what’s best for me, they start telling me who I should be, what I should do and what to become… They tell me what time to be home, what food to eat, how to behave and then they mock all my decisions and call me names… up to the point where they tell me how they regret my return (after I leave somewhere for a week or a month)… and how I shouldn’t have been born… Sometimes they scream to get their nonsense (and rather inexistent) point across… because that’s all they know how to do. The law of the jungle, just raise your voice and act tough… that’s all… there’s no logic. If you ask a question, they’re just blocked… “Why?”… They can’t answer…
And it’s funny how she stomps her foot and acts retarded trying to mimic me, while I sit there staring and .. it makes me burst into laughter while she just gets angrier. It really makes me feel more amused to see her angrier and angrier.
While the other one… she seems a little smarter, that’s why I still pay some attention to her. She just stands there and plays victim, talks your ear off and never stops, then tries to act childish to get everyone to do things for her… but she hates that I don’t get fooled by this. She hates me having my own personality.
“be part of the ‘family’. do the things we do”… No. I never will. Tell me again, the more you tell me, the more I’ll do the opposite.
You think you know me… and what’s best for me…. You think you can snoop through my things when I’m away and talk about me… Ah, my existence must be louder than your boring monotone life and I must be a phenomenon.
That’s it. I am a phenomenon… and you are nothing. I won’t let you suck away my personality, my will, my life… I won’t let you tone me down, drag me to your life level…. And if you can’t accept me and understand me… and just can’t live with me… then don’t. It’s that easy. But… going through my things and turning my words against me… You’re just digging your own hole, dear. keep digging. The deeper, the better! And all that love I once had… seems like two lifetimes ago… What exactly did I love? I guess I thought I can only do so much. I thought I am tiny and useless and I depend on you.
No, I don’t. I never did. Charge me money for a phone subscription I never wanted, charge me for gas, water and lights in the house I also use… and charge me the dentist you insisted I go to…then cry your eyes out and pull my clothes as I walk past you. You don’t mean anything to me. You wonder what you’ve done wrong…? Do you really wonder that, or are you just trying to impress me….? And you’re not even willing to change.. why bother?
I am not your pet, I am not your slave, I am not your food, I am not your anything… let me live.
Stop clinging to me, I’ll hate you more and more with every word and action you’ll do to keep me here… near you.
The more you go through my things to figure out who I am, the more I’ll move them from your sight.
The more you tell me to come home by ten pm, I’ll come home at eleven and twelve.
The more you want me home, the more I’ll sleep at my best friends’ house.
The more you tell me to eat something, the more I’d rather starve… or go eat elsewhere.
The more you tell me to be a teacher, the more I’ll strive to be a cook or designer.
The more you come to ask me things, the more I’ll be quiet and go take long walks down the Danube cliff.
The more you lock the door or keep me inside, the more I’ll find ways to jump out a window or sneak out when you’re sleeping.
The more you want me….. the more you’ll have me! In all the ways you never wished or imagined. And I wanted to run for the safety of my own mind… Now I wish to stay for the illness of your minds. I’ll make sure you feel it fully.
And all I wanted was to live… and be accepted, even when I wasn’t understood…. Now I’ll just make sure you don’t live.
Maybe then I’ll have some quiet. And I won’t back down, and I won’t feel pity. And I will…. give it my all.
If you think I am ‘wrong’… you still don’t know how ‘wrong’ I can be.

Stii, aici mor cate putin in fiecare zi…

Dar nu voi muri complet. Voi pleca.

Te prostesti aici, devii robot, complet. Pot sta azi si pot sta maine si poate ca am stat si ieri, facand acelasi lucru, din nou si din nou, vazand mereu apusul pe geam si masinile trecand sub mine… si reflectia luminilor lor in placile lucioase de pe tavan..
Si poate am stat azi cu ochiii in ecran opt ore, si voi sta si maine si am stat si ieri, dar stiu inca cine sunt.. si ce imi doresc.

Am vise. Nu voi sta sa fac acelasi lucru fara sens zi de zi… prea mult timp. Imi trebuie doar bani, imi trebuie o suma sa am de unde incepe. Apoi voi pleca si voi face ce doresc.

Si totusi… de mica nu am avut niciodata bani… Am fost invatata ca ‘nu se poate’ , ‘nu avem’, ‘poate de sarbatori’ si am invatat sa imi creez tot ce am nevoie si ce imi doresc. Invatata sa nu cheltuiesc, pentru ca nu am. Sa pastrez, sa ascund, ca nu am si nu pot… Dar atunci cand ai bani… pe ce ii dai?
Cand intri in magazin si il stii pe de rost… fiecare culoar si fiecare produs din raft… unde te duci?

Si totul pare la fel de scump si de inutil… Cand ii ai, ce faci cu ei? Pentru ca in final, nu stii ce sa faci cu ei.. pe ce sa ii dai…
Si in final… tot nu vrei sa ii dai… pentru ca tot ce stii e sa pastrezi si sa ascunzi.

Cand ai in sfarsit bonuri sau bani… ce faci cu ei?
Si alti oameni invatati de mici sa cheltuiasca… invatati cu banii la indemana mereu… ei stiu pe ce se merita sa dai si pe ce nu… si stiu si ce isi permit … Tot ce doresc… tot ce vad, tot ce admira; lumea este a lor.

Dar ei stiu sa cheltuiasca… iar eu stau si ma uit la ei… Doar astept sa am nevoie .. de ceva… Atunci voi stii ce sa cumpar.

Mi-am strors creierii si ma chinui din rasputeri sa strang bani si sa ma mut.
Ma chinui sa imi creez o viata si sa imi fac un viitor. E greu.. e mult mai greu decat orice, decat vietile unora, dar o fac.
Ma chinui sa muncesc zi de zi, ma chinui sa traiesc incat sa obtin ce doresc si sa imi indeplinesc visele. Ma chinui sa imi repar viata, incerc, pas cu pas, sa pun fiecare detaliu la punct, si e dureros, dar o fac…
Iar acum… ma trezesc la sase dimineata intr-o zi in care am tura de dupa-amiaza, ca sa aud ca vrei si tu sa ma urmezi..
Imi pare rau ca esti singura, imi pare rau ca nu ai iubit, ca te simti dependenta afectiv de oameni, si de mine, si da, inca tin putin la tine, ca doar …am crescut impreuna, cu bune si cu rele, in definitiv imi sufli in ceafa zi de zi… Dar nu te pot primi.
Nu pot sa imi cladesc viata impreuna cu tine si nu o sa te las sa ma tii in spate. Nu pot accepta sa aduci atatea elemente din trecut dupa tine oriunde decid eu sa merg… Ce fel de evolutie si schimbare ar fi aceea.. cu tot trecutul dupa mine?
Si imi pare rau, dar trebuie sa iti cladesti singura viitorul, fara mine… Ma poti vizita, ma poti suna, dar nu ma folosi, si nu te agata de mine.
Te rog, nu ma urma…
Stii oare? Stii cat e de greu pentru mine sa fac lucrurile pe care tu le faci aproape natural…?
Ti se pare firesc sa ai un loc de munca, sa suporti niste conditii, niste oameni si sa te supui… Eu nu pot. Eu vreau sa arunc totul pe geam si sa injunghii pe oricine se afla in calea unor lucruri pentru care muncesc constant si pe care le merit.
Ti se pare firesc sa pleci uneori capul, sa fumezi o tigara si sa te conformezi… pentru a lua bani sau pentru a ramane intr-un loc in care vrei sa fii, cu oamenii pe care ii vrei… Mie nu! Nu plec capul prea des si nu suport deloc unele lucruri, imi bate inima si imi vine sa ma ridic de pe scaun sa pocnesc pe cineva… Sunt altfel.
Nu ma urma… Daca vrei.. o sa fac un efort imens… si pe langa viata mea pe care ma chinui sa o cladesc, o sa te motivez si poate sa te ajut putin sa o cladesti si tu pe a ta… si atunci… poate ai fi mai fericita.. fara mine.
Eu nu mor daca nu am companie… Ma alint si eu, dar .. pot trai singura daca e nevoie.
Nu ma urma… urmeaza-te doar pe tine. Fii mandra de tine. Esti un om complet.

I want to be the one who walks the dog.

I want to be a sunset. I want to be the moonrise.
I want to breathe and walk…
I want to be the one walking slowly, watching people hurry everywhere.
I want to see the clouds go by, the planes fly above me and the cars coming and going.
I want to feel the sun warming me up. I want to hear that background noise and the waves coming in.

I want to be the one who runs.
I want to be the one who sleeps.

I want to be the writer, the talker, the singer, the artist, the creator, the lover, the giver, the taker, the loved and the protected.

I want to be everywhere… and I want to grow.
I want to be the one who goes bowling every saturday and watches movies every sunday. The one who walks on summer eves in warm sand, barefoot and hides in snow on winter nights admiring lights and trees.
I want to be the dog that jumps up and down when someone important comes home from work or school.
I want to be the bed-sheet that lies there all day and the flower that looks out the window all the time.
I want to be a blanket… to keep someone warm. I want to be the snow down the street, so that one day I’ll make someone smile brighter than me … and melt away with spring.
I want to be the leaf that falls and the wind that blows, the water in the shower and the flame that burns in the fireplace. I’d rather be the key on the laptop… and the music note on your guitar.
I don’t want to be me… today.