Sunt aici de patruzeci si patru de zile si mai am opt. Nu ma pot gandi decat la dulciuri, Imi amintesc gustul porumbului fiert, gustul vatei de zahar si al inghetatei. Mi-e dor sa mananc gogosi cu miere deasupra ori cu ciocolata inauntru.. Mi-e dor sa mananc seminte de dovleac si pufuleti, batoane de ciocolata si cereale cu lapte.. Mi-e pofta de capsuni, struguri, pepene rosu si castraveti cu rosii. Imi doresc o piersica, o para sau un mar ras. As vrea sa mananc ciocolata mea cu cereale, ori cu frisca, sa beau suc, Fanta ori Cola ori… poate un Nestea. Imi e dor de ciocolata calda si eclere ori amandine. Imi amintesc gustul cartofilor prajiti si al grisului cu lapte. Mi-as dori o pizza si poate niste iaurt.  Nici nu mai stiu ce gust au chipsurile.. parca imi amintesc, vag… Imi e dor de napolitane si clatite cu finetti. Mi-e dor de snitele si piure facut din cartofi proaspeti.
Imi este dor de pisicile mele, de prietenii mei si de faleza mea. De fiecare copac de acolo, ii stiu pe toti. Imi e dor de patul meu si de fiecare caiet, carte si foaie din biblioteca.. de pensulele si de tuburile de culoare plasate in mod organizat pe rafturi. Imi e dor de iepurele de plus pe care il spal si il tin pe pat de cincisprezece ani.. Imi e dor sa ma simt in control, sa pot crea, sa cunosc oamenii, locurile si limba. Imi e dor de strazile prost-pavate si de fiecare scurtatura pe care am aflat-o in oras, plimbandu-ma ori fugind. Imi e dor de holurile facultatii mele si chiar de unii colegi. De mesele pe care am transpirat inainte de examene si pe care am desenat in timpul cursurilor la care profesoarele povesteau despre calatorii si intamplari. Imi e dor de paturile mele si fetele de perna. Imi e dor de sosetele pufoase si de garderoba plina de haine, toate ale mele, cunoscute pana la ultimul fir de material.

Mi-e dor de cizme, de esarfe si de frigiderul in care pot pune orice oricand si sa le gasesc acolo. De baia unde ma pot duce oricand doresc fara a sta la coada si de covoarele deseori murdare din casa. Mi-e dor de chitara mea ce zace cu a sa coarda rupta inca.. si de toate pozele inramate din birou. De fiecare lumanare si parfum nefolosit din raftul pe care il tin ca noptiera. Imi e dor de pijamalele mele.. de halate si papuci moi. Imi e dor de puloverele mele si de cheile ce imi dau putere asupra unui loc al meu. Imi este dor sa folosesc telefonul si sa dau mesaje… Imi e dor sa pot alerga in fata blocului sau si sa il caut. Imi e dor sa mergem impreuna acasa si sa vorbim lucruri fara sens. Imi e dor sa planuiesc, sa scriu, sa citesc si sa ma pot relaxa. Imi este dor de balcon, de florile pe care le ignor prea des si de sandwich-makerul pe care nu il folosesc. De toaster si de cuptorul cu microunde pe care abia le observam cand eram acolo… Imi este dor de oja mea si chiar de eter… de monezile mele puse in cutie si de mici coliere si brelocuri… Imi e dor de fiecare bratara ce ma reprezinta, si isi spune povestea, revenindu-mi mie in final. Imi e dor sa pot proba inele si cercei, desi nu ar rezista mai mult de doua zile… Imi e dor de manusi.. de hanorac, de tricourile din conerinte.. Imi e dor de rucsacul meu si de pantofii aproape noi. Imi e dor de rochiile de vara pe care nu am apucat sa le port si de fiecare elastic colorat de par. Imi este dor de mape si folii, hartii colorate, post-it s si toate pixurile si creioanele mele. Imi este dor de tot ce sunt si tot ce am, imi este dor de ei si de cine eram cu ei. Imi lipsesc.

Copilul meu drag, lipsit de noroc… Tu nu stii oare cat tin eu la tine?
Povesti ai multe, chiar daca nu te pricepi sa le spui, si amintiri stau ticsite peste tot in capul tau.. unele bune, altele nu chiar…  Dar stii tu oare cat de curajoasa esti? Stii tu oare cate ai infruntat pana acum? Te poti uita macar o data in spate sa le enumeri pe toate?
Stiu ca nu iti doresti laude si nu le vezi ca pe niste lucruri speciale, nu le remarci ca fiind iesite din comun… dar sunt. Uite, fiecare mic lucru si fiecare mare lucru s-au adunat, si au contat. Te pricepi sa incurajezi oamenii din jur si cauti parti bune in oricine si orice.. dar vezi cine esti?.. Apreziaza si ce ai facut tu, fii mandra de tine.
De-ar fi sa privesti viata ta ca pe un film in fata ochilor acum, cate imagini ai vedea? Nu spun ca nu ai defecte, ca nu ai facut prostii, greseli, regrete ai destule… Ai avut momente neplacute, proaste, triste, momente in care te-ai rupt si ai ramas pe jos in bucatele, duse de vant care mai de care mai departe… Si ai platit pentru ele, si ai platit si pentru unele lucruri pentru care poate nu erai datoare sa platesti… Si mii de momente au tot trecut, momente frumoase, momente neplacute, momente de frica, de bucurie, de regret si de rusine… momentele tale. Ia-le asa cum sunt, accepta-le, interiorizeaza-le, sunt ale nimenui altcuiva. Si stiu, oh, stiu prea bine… ca simti si gandesti, ca duci multe cu tine zi de zi… ca ai atatea lucruri pe care le porti zilnic la munca, acasa, la masa si chiar in fata oglinzii din baie.. Nu ai de ales, sunt tot ale tale. Dar cati oameni crezi ca ar putea duce ce duci tu? Cati crezi ca s-ar descurca cum te-ai descurcat tu? Cati crezi ca ar reusi sa improvizeze cand a fost nevoie? Cati crezi ca pot canta sa linisteasca un copil, sa deseneze un mar sau o fata ca sa aiba ce colora si picta cei de la gradinita, sa alerge de la cateva zeci de metri pana ajung la autobuz.. si-l prind… sa suporte sforaitul colegilor de camera la pensiune, urletele copiilor intr-o tara straina, sa invete drumul prin douazprezece linii de metrou in doar doua-trei zile si sa reziste intr-un mediu ostil, singura, mai mult de patruzeci de zile, dupa un tur al spitalelor unde au urmat doar injectii, dureri si oameni ce au cerut sa te lasi pe mana lor ca “te vor face bine”….? Cati oare ar rezista? Si poate ei sunt mai isteti, poate nu s-ar ajunge aici, si poate ar realiza si ar refuza de la bun inceput… Poate ei s-ar intoarce toti in tara lor inainte sa treaca prin toate acestea… Dar n-ar invata sa se descurce, nu ar realiza care sunt propriile limite, nu ar invata ce este durerea si cat poti indura, nu ar invata lucruri noi si nu ar vorbi cu alti turisti. Si, copil fara de noroc, sa stii…. ai noroc. E doar nazuros… apare cand vrea si dispare pe neasteptate. Trebuie doar sa rezisti.

Urasc fetele, si urasc sa stau in camera cu fete. Sunt foarte putine cele care sunt intr-adevar in regula, cu care as sta si carora le-as da si atentie si orice cuvinte ar fi potrivite…
Am o blonda in camera. Aseara s-a miorlait la telefon in camera, cu castile ei si s-a culcat apoi la ora zece, stingand lumina fara a intreba nimic.. pe nimeni.
Nu zic de cele doua fotomodele care petrec mai bine de o ora pregatindu-se dimineata si vorbindu-si seara, razand si intrand si iesind de zeci de ori pe usa care scartaie. Zic de blonda care s-a suparat ca ascultam un om ce soptea, care vorbea frumos, duios si pe care abia il auzeam eu.. si mi-a spus sa imi pun casti. Castile de Nokia nu merg la laptop, iar altele nu am. Am inchis video-ul si am ramas cuminte in patul meu. M-am uitat la un film cu volumul la minim. Cand treceau masini ori cand respiram eu, se auzea de trei ori mai tare decat filmul. Cand sa termin filmul, s-a blocat BS playerul si i-am dat un restart laptopului.. Intre timp am primit vreotrei chaturi de la amici pe FB si le-am raspuns. Nici macar nu am ras, sa spui ca faceam zgomot. A venit iarasi la mine la pat si mi-a batut iar cu palma in grilajul de metal zicand ceva in rusa, dupa ce s-a ridicat din pat si s-a dus la baie, s-a intors, a baut apa, s-a ridicat sa inchida geamul.. l-a deschis iarasi si iar a baut apa.. Cat timp ma uitam la film, ghici cine sforaia… Pai blonda noastra iritata, desigur, care are probleme pe care nu stie sa si le rezolve. Se auzeau melodiile de la castile fetelor din jur mai tare decat filmul sau tastele mele.. S-a ridicat oare sa le spuna ceva? S-a simtit deranjata? Nu, sigur ca nu.
Nu imi spui tu cand sa ma culc intr-o noapte de vineri cand tot ce am sunt doua zile libere. Nu tu muncesti in locul meu, nu tu stai opt ore in picioare si zambesti ca o papusa stricata. Nu stiu ce probleme ai, dar nu ma intereseaza. Nu le vreau si nu ai dreptul sa mi le transmiti. Nu te suport la fel cum nu ma suporti si ma bucur foarte mult ca ai dormit doar vreo trei ore aseara. Ma uitam la tine si nu dormeam pentru ca tot ce vedeam era o fiinta care imi doresc din tot sufletul sa nu doarma. Si imi doream sa vina iar camionul de gunoi si sa intre fetele de zeci de ori…. Imi doream sa te ridici iar si sa te duci unde vrei tu, dar sa nu te asezi in pat si sa nu inchizi ochii. Caci singurul lucru pe care nu vreau sa il mai faci de acum.. este sa dormi. Si voi face orice sa te fac sa renunti la somn si la camera. Si de acum, priveste-ma, iti voi pregati tot necesarul sa nu mai dormi nicicand, sa iti urasti zilele si sa inveti sa respecti oamenii din jur, pentru ca daca nu vorbim aceeasi limba, nu-ti da dreptul sa fii mai putin uman.

Am racit. Stau cu nasul in servetele de dimineata. M-am trezit tarziu si am ajuns cu jumatate de ora mai devreme. Am avut o zi lunga, nu stiam cum sa imi fac de treaba. Directoarea a fost ultima ce a venit sa isi ia copilul.. care de fapt este un baiatel razgaiat si care obtine mereu ce vrea, si necajeste alti copii. De fapt asta este, Reutov este oraselul copiilor… Acolo sunt numai bebelusi si copii pana in sase ani. Vezi peste tot femei insarcinate, carucioare si mamaite care duc copiii in parc, cu ai lor catei de marimea mainilor mele impreunate.. Si am baut un ceai, si am mancat ceva sa imi tina de foame… si sunt obosita.. Am inceput din nou sa imi citesc cartile si sunt fascinata… atat de fascinata incat am ratat statia mea de metrou si nu mi-am dat seama decat dupa doua statii in plus. In fata mea, la metrou, o femeie ce parea in perfecta stare.. deodata se prabuseste cu fata in sus, ochii larg deschisi si gura intredeschisa. O lovitura de partea metalica s-a auzit pe loc si m-am speriat… Unde-s reflexele mele? De obicei saream in acea secunda… S-a ridicat si s-a masat la ceafa, si-a continuat apoi drumul ametita.. Nu stiam exact ce fusese asta… Patul meu ma cheama iubitor in fiecare seara sa stau cu el pana la sfarsitul timpului, si putin mai mult. Patul meu e moale si cald, iar dimineata de weekend il voi adora si ma va iubi. Cand intru in sala, am cel putin un copil ce sare spre mine si ma ia in brate, ajungandu-mi doar la solduri sau talie. Astazi inainte sa intru, am trecut prin parc. Nu am voie sa ma dau in leagan, sa ma asez sau sa deschid tableta ori telefonul… insa inainte de munca, caci ajunsesem devreme, m-am dat in leagat. Era sa adorm, soarele ma incalzea, ma simteam putin rau si atat de obosita… si nu mai simteam cat de singura sunt, ci doar stateam cu mine, la soare, in leagan. O mie de cuvinte as putea insirui dar nu pot descrie cel mai important lucru: Somnul pe care il voi avea in aceasta seara. Noapte buna.

Asta era. Am descoperit ce este munca.
Tot ce trebuie sa fac este sa zambesc continuu, sa spun ca sunt fericita, sa fiu de acord cu cei din jur si sa imi caut de treaba constant. Nu trebuie sa fie intr-adevar treaba, ci pot aduna hartii de pe jos, scame, sa strang jucarii, sa aranjez cersafuri, paturi, chiar si creioanele din cutii. Trebuie doar sa par ocupata. Sa nu ma asez, dar sa ma urc, sa cobor, sa ma plimb, sa rad si sa gadil un copil… Adevarul este ca si cu si fara mine, femeile acelea se vor descurca. Sunt antrenate sa se descurce pentru ca nu au de ales. Ca pun eu doua sau trei farfurii pe masa… ca asez doua perne pe pat sau deschid un geam.. nu conteaza. Ele o pot face intr-o clipita, probabil la fel cum si eu as putea sa fac singura ce fac ele… singura diferenta fiind limba. Ele tot vor fi cu ochiii pe copii si tot vor pune si strange masa, fie ca au doua maini in plus de ajutor sau nu… cu o diferenta de trei secunde. Trebuie doar sa fiu prezenta, sa  ma foiesc fara rost, sa par mereu fericita ca o papusa perfecta, si sa le intreb din cand in cand ce fac si daca vor ajutor. Evident ca nu vor.. si evident ca nu stiu sa raspunda in engleza… eu insa o sa tot vorbesc. Si trebuie sa tot vorbesc cu ele, cu acei copii, cu mine insami.. nu conteaza… Nu are sens, nu are logica. Sapte ore pe zi imi voi gasi sau crea ceva de treaba si voi zambi constant. Apoi ma voi duce ‘acasa’ si ma voi relaxa. E simplu. Iar de ma intreaba cineva ce fac, voi afisa cel mai larg zambet si voi spune ca ador viata si le pup picioarele ca sunt aici.  ‘Cause it’s give the best or lose, and I’m not going home empty handed.

Personal achievement

IMAG1844 IMAG1849

 

I’ve been wanting to ride a horse since forever. When I was little, my mother took me to the circus and they had ponies there. She’d put me on a pony and he’d gallop around the place for a while. I don’t remember the feeling.. I don’t have pictures.
I moved into the kindergarten’s director’s home now, and she showed me many pictures. I love how people happily talk and show you things that they enjoy and they’re proud of. So she showed me a picture of her riding a horse. I told her I’d love to, one day… and she answered : There’s a stable near this place. Want to go tomorrow?
I was shocked. I said yes instantly and we went there, on this rainy Saturday. After driving to three different stables, because some would only train professional riders and some were closed for public.. we found one who was willing to let us ride without a class or experience. I saw the horses and I pet them. They seemed so much bigger in reality.. than in any picture or on TV. I put my foot up and jumped on its back. I had a gentle, cream-colored horse with beautiful white mane, brushed very well. I felt so.. high above the ground, above the wooden floor and all other people around me. The only thing I felt was the horse underneath me. I felt bad for being on its back, I wondered how heavy I was for him. I grabbed the rein and held him in place until the others were ready. The trainer took a black horse and it was blind. I saw his misty eyes and felt bad again. The horse was acting a up a little so she hit him a bit and he calmed down. I doubt it hurt very much, but he felt it. Definitely not the way the gypsy peasants I saw in Lepsa were hitting their horses…. they’d kill them within an hour.
I followed her horse and we rode through the forest. It started raining and my horse would eat all the leaves and grass around, so he kept taking me through all the branches and I leaned down on his neck to avoid them. I felt every step he took and I was feeling like… I was the one stepping… and I felt worried about all the mud. Of course, my fear came alive as all horses slipped a little and my heart raced every moment they did so. My horse tripped on a tree root, and he fell.. but he got his balance back within a few seconds. I fell down the saddle and clung to the left side, on his neck. I took a moment as the horse stopped and I forced myself back in the saddle. We galloped and then walked.. then galloped again. My legs hurt so much, I never thought riding was so hard. I jumped off the horse back at the stables and my clothes were wet and full of horse hair with occasional mane hairs. I was worried the horse was hurt… I thanked him and I pet him more.. I loved his ears.
At first I thought we’d boringly ride within 10 square meters as the yard was fenced in front of the stables.. but we went to the forest and circled a while. This was great, I really wish to have a horse now… my own horse… I’d ride him all day…

Sunt un miliard de ganduri… m-au atacat toate. Am privit neatent in gol si au venit deodata spre mine.
Am avut totul. Eram cu prietenii, eram fericita, eram relativ sanatoasa si puteam face orice. Am vrut mai mult… Ma simt si jenata de faptul ca eu mi-am gasit singura ceasta oportunitate… si totul parea ca merge bine.. pana nu a mai mers.
Cad intr-o mare, ma inec. Nu sunt buna la nimic, nu pot sa fac nimic aici, nu ma vrea nimeni, nu sunt utila, nu fac nimic zi de zi si nu produc nimic… Sunt inutila.
Am plecat pentru ca am vrut sa fac ceva.. sa schimb ceva… sa ajut oameni ce au nevoie de asta… Am ajuns si nu sunt destul de buna…? Nu pot trece peste o problema, ca apare alta… Nu pot merge la dentist fara sa apara o alta carie a doua zi… Nu pot preda in engleza pentru ca nu sunt considerata suficient de buna… Nu produc bani, nu sunt cautata, nu sunt ceruta… nu mi se raspunde cand strig, nu mi se acorda cand cer… 
Nu pot dormi, am cosmaruri din nou. Nu mai pot manca, ma doare maseaua din nou.. Nu pot zbura spre casa, doctorul ma sfatuieste sa folosesc alt transport… Nu ma lasa inima sa plec, inca sper ca se poate rezolva ceva… Nu vreau sa se rezolve nimic, vreau sa fiu refuzata ca sa am un raspuns clar si sa nu mai astept nimic… Nu vreau sa mai stau aici, vreau sa iau trenul spre casa… Nu vreau sa ia doua zile si o noapte pe drum.. vreau sa ajung repede… Nu vreau sa se agraveze situatia mea dar nu am bani sa mai merg la dentist… Nu vreau sa fiu singura dar imi place sa fiu pe cont propriu..
Nu vreau sa dezamagesc dar nici nu imi pasa de parerile unor oameni.. Nu vreau sa ma accepte nimeni acum, vreau unda verde pentru a pleca spre casa… curand… acum… cat mai repede.
Ma contrazic ca un copil… MI-e foame mereu dar nu pot manca mereu… oricat mananc, nu e de ajuns.. Am dulciuri de toate felurile dar dupa doua sau trei, vor fi mult mai tentante pungile din dulapul gazdelor. 
Ma uit pe geam si mi place privelistea, dar m-am plictisit de aceasta priveliste si de tot ce vad zi de zi printre ramuri si frunze.
Imi place casa si patul meu dar nu mai vreau sa mai stau aici zi de zi… facand nimic, facand patul si apoi intinzandu-l iar… 
Nu mai vreau sa ma trezesc noaptea fara sa stiu ce sa fac dar ma bucur ca am un pat moale in care sa ma trezesc fara pericol..
Nu vreau sa car bagajul dupa mine peste tot dar vreau sa plec si sa il iau odata, tot drumul prin metrou si prin oras, pana la gara.
Nu vreau sa ma mai plang de nimic si sa am odata curaj sa fac ceva, dar nu stiu ce sa fac si nu stiu care este cea mai buna decizie… Nu vreau sa cada pe mine responsabilitatea de a decide ce sa fac, dar vreau decid ceva odata ca sa nu mai aman si sa sper… NU vreau sa admit ca a mers totul gresit, si mi-ar placea sa cred ca inca se poate salva ceva… Nu vreau sa ma intorc acasa cu coada intre picioare, sa dau ochiii cu vicepresedinta pe care am dezamagit-o si cu familia carora le-am distrus saisprezece milioane pana acum… pe premisa ca ii voi recastiga…
Indiferent cat va fi de greu, nu vreau sa dau inapoi, dar simt ca nu mai am pentru ce lupta… Ma uit in jur si e gol. Nu e nimic.
Vreau sa cer ajutor dar nu e treaba nimanui, e doar responsabilitatea mea. Nimeni nu va sti ce sa fac eu.. doar eu ar trebui sa stiu… si acum nu stiu. 
Asa ca…. as putea sa astept… pana voi sti…. sau as putea decide ceva, orice si sa continui de acolo. Pentru ca orice consecinte ar fi, a oricarei decizii, le pot face fata. VIneri voi pierde cazarea si munca nu am inca… tot ce mai am de pierdut sunt banii de intoarcere.. si nu as vrea sa dau vrabia din mana pe cioara de pe gard acum…