Mi s-a facut atat de dor de tine, aproape doare.
Pare ca dramatizez, suna chiar si pentru mine ca si cum exagerez… Dar asta este.. chiar imi este foarte dor si il simt in piept.
Ne-am afundat fiecare capul in prezentari, teme si lucru.. in proiecte, in alte activitati… si am dat vina pe lipsa de timp, pe intamplari, pe stari ce au venit si au trecut… si in final…
In final tot acolo ajungem. Tu nu ma suni, nu ma cauti, nu ma chemi afara iar eu incerc sa nu te contactez, conform intelegerii tacute pe care o avem de un an. Am cautat sa mai strecor un mesaj, sa incerc sa las cate un semn de viata…
In unele zile raspundeai, alteori nu. Ieri m-ai sunat. Ai sous Salut, apoi ai inchis… te suna altcineva.
Si n-ai mai dat semne apoi…
Mi-e dor… De cate ori zic ca te iubesc, zici ca si tu… de cate ori zic ca mi-e dor, zici ca si tu… cand te pup, ma pupi si tu…. Mai rar initiezi tu asta… Si nu inteleg de ce nu imi ajunge cat am… si tot vreau mai mult…
Insa nu voi avea inca un A., nu o sa renunt, nu o sa exagerez, nu o sa insist. Trebuie sa inteleg si sa am rabdare… si sa nu renunt… Atat. Sa umplu golul cu ceva, sa nu am asteptari dar sa nu dau deoparte ce simt…
Trebuie sa te las sa fii tu… fara presiune. Si eu sa caut ceva de facut…

Am inceput sa fac glumele noastre cu alti oameni. Dar ei nu sunt ca noi… nu se bucura ca tine iar eu nu rad ca mine.
Vorbim mai rar… si prea des ne certam, in ultima vreme… Luni de iarna, luni de toamna… ne indepartam.
Am inceput sa vorbesc zilnic la telefon cu alti oameni… seara de seara, pe internet, prin mesaje pe telefon… Obisnuiam sa detest sa vorbesc la telefon, dar… am inceput sa vorbesc cu tine.. din cand in cand… apoi zilnic…. apoi… saptamanal, si apoi ocazional.
Am inceput sa spun lucruri pe care nu le mai gandesc pentru ca partenerii de conversatie nu sunt foarte atenti… si nu prezinta provocare… Am inceput sa pierd din concentrare.. si din dorinta de a afla lucruri noi… pentru ca nu mi le spune nimeni, si nu am cui sa le spun cand le aflu pe ale mele…
Am inceput sa stau in casa din nou… fara sa stiu de ce… Obisnuiam sa ma plimb pe faleza si sa ma distrez de cate ori aveam ocazia. Am inceput sa imi fac griji si sa fiu cam serioasa… iar deseori aeriana… Nimeni nu ma mai aduce cu picioarele pe pamant acum.
Am inceput sa mananc mai putin… pentru ca nu prea mi se spune sa am grija de mine, si am inceput sa pierd iar noptile… facand nimic.
Am inceput sa spun ca tine, sa gandesc din punctul tau de vedere uneori, sa imi placa locurile in care mergi tu.
Ma simt putin mai goala… ma simt putin necomfortabil. Nu mai am cu cine imparti dulciurile mele acum.. si nu prea am cui sa arat poze amuzante sau sa povestesc patanii… ma tem sa te prind intr-o pasa proasta si sa te superi pe mine din senin. Ma tem sa fim prieteni… ma tem sa fiu eu… cand totul mergea de la sine, si era perfect… si nu stiu daca va mai fi.

Stii…. agitatia aia…. aceeasi agitatie de acum un an. Aceeasi nebunie.. Ii vezi pe toti, din nou, impingandu-te, grabindu-se, auzi sirena pompierilor, ambulantei, vezi cum oamenii se imbata, alearga, se inghesuie, fac glume si … ii vezi peste tot.
Vezi oameni care sunt afectati, si incearca uneori sa se ascunda, sa se rupa de agitatie… dar vezi si oameni care… intra in mijloc.. care pur si simplu devin parte din tot… pe ideea de Carpe diem, idee care nu mi-a placut niciodata.
Evenimente, anunturi pe site-uri de socializare, in ziare, la televizor… toata lumea face ceva, dar constant, fara intrerupere, si toti deodata… nu individual… Oameni care beau, se drogheaza, petrec.. care se urca langa tine in autobuz, care vorbesc singuri, care urla si fug din senin, oameni care rad, oameni care nu stiu colinde si le spun cu rasuflari scurte pe treapte  … oameni care intra in spatiul altora, care se cearta, care cauta ceva, se duc undeva…. se supara, sunt nemultuimiti, nu pot sta pe loc… care au ceva de spus mereu, care te ataca sau dau vina pe tine si pe cei din jur… pentru orice…
Oameni care impreuna generaza o energie haotica, nebuna, amestecata, densa si greoaie…. si se tot aduna, si apoi pluteste in aer si preseaza pe toti cei din jur… pe oricine… apasa pe oras, pe strazi, prin casa, pe la munca… peste tot.
Si oriunde fugi.. oamenii sunt atat de afectati si nu te vor lasa… in orice loc, vor incerca sa te atinga…
Parca ar fi zombi, e amuzant ca ma gandesc la asta… Odata pe an, iarna… e o agitatie incredibila, dureros de aievea… de care e prea greu sa fugi… iar singura solutie este sa te izolezi undeva si apari cat mai putin, sa comunici si sa interactionezi cat mai putin… sa pretinzi ca nu existi… luni intregi. Pana la primavara… odata cu soarele, se ridica si presiunea…

Zile

Zile nefaste de iarna. Zile in care totul merge pe dos. Zile in care toti se iau de mine.
Zile in care este o presiune imensa din toate partile, in fiecare secunda a fiecarui minut, in orice fac si orice sunt…
Zile in care nu merg site-uri, zile cand abia tin pasul cu lucruri pe care le faceam instinctiv.
Zile in care nici macar cu unii prieteni nu ma inteleg… zile cand imi vine sa zdrobesc capul cuiva de perete si sa sterg acel perete, de sus in jos, ca pe razatoare.
Zile in care am opt apeluri ratate in zece minute… zile in care primesc zece mesaje in cinci minute…
Zile in care nu mai suport… zile in care imi vine sa plang de nervi..
Zile in care parintii nu ma cunosc, nu ma inteleg si nu isi respecta cuvintele…
Zile in care sunt constransa… zile in care cea mai mare performanta este sa rezist… sa nu ma enervez… sa respir.
Zile in care imi doresc sa dispar, sa sar de pe o cladire, sa urlu din toti rarunchii…
Zile cand ma chinui de mai bine de o saptamana sa sun sau sa scriu persoanelor din mintea mea si in final reusesc, persoane pe care trebuie sa le contactez, persoane carora le sunt datoare cu un cuvant, si persoane de care mi-e dor si vreau sa le vorbesc…. persoane care raspund toate odata…
Zile cand efectiv nu am timp sa exist, sa alerg, sa gandesc.. sa fiu..
Zile in care imi doresc sa ma pot teleporta ca sa pot ajunge pesste tot…
Zile in care nu stiu sa refuz… nu stiu cum sa aman…
Zile in care eu las de la mine, mereu si mereu….
Zile in care prefer sa nu zic nimic nimanui…
Zile in care as vrea ca toti sa taca si sa nu existe.
Zile in care fiecare gest ma enerveaza, lucruri pe care deseori le-as tolera desi le urasc.
Zile in care… nu mai pot… si nu am voie sa nu mai pot.
Zile in care pot… chiar daca nu am cum, nu am de unde, nu am timp si … nu am nimic.
Zile… in care… sunt robot, si fac totul… si nu este de ajuns.
Zile in care nimeni nu poate empatiza cu ce sunt si ce simt…. caci toti ma indeamna sa spun nu.. la orice.
Zile in care toti din jur sunt fericiti si deodata totul le merge perfect…. fie ca este doar ceva de suprafata, ca aleg sa ignore..
Zile in care nici sa scriu nu pot, nici sa cand, nici sa dansez…
Zile in care mor putin… si zile in care nici nu apuc sa mananc…
Zile in care somnul mi-e sfant..
Zile in care toti ce ma cunosc sunt.. dezamagiti… ma privesc altfel… renunta la mine…
Zile in care… rezist… si…zile ce as vrea sa treaca mai repede.
Sacul meu de box…. acesta era cadoul meu catre mine, de casa noua, cand urma sa ma mut pe salariul meu, pe munca mea… Linistea mea, Leaganul din balcon… ursul ginatic de plus… si boilerul pentru apa calda… Nu voiam nimic altceva.
Mancare pe masa, liniste in casa, lumini pe pereti si paturi calde… atat. M-ar fi salvat acum.. m-ar fi linistit…

O generatie de miei speriati ce se prezinta in fata altor miei speriati, ce asteapta lupi puternici dar care antreneaza doar miei.

Baieti ce ies in tenisi pe ploaie, pe zapada, pe ger si vant usturator,
Baieti ce ies cu parul in vant si o esarfa modesta la gat sub geaca de piele, adesea deschisa la fermoar.

Generatii de oameni ce isi ataca copiii cu vorbe si palme dar care se astepta sa fie respectati si ascultati.
Generatii de oameni ce injecteaza copiii cu visele lor neimplinite si cu pareri proprii de reusita in societate, sub deviza “iti vreau binele”.

Oameni care doresc schimbari, o lume mai buna, mai curata dar care arunca ambalaje in drum spre munca si intorc privirea de la ce se intampla la cinci metri de ei.
Oameni prea tematori sa actioneze, sa intervina, care se asteapta ca tot ce e gresit sa se opreasca de la sine.

O lume care isi plange de mila si asteapta eroi, care nu multumeste destul pentru ce are si nu face nimic pentru un viitor diferit.

Note to self. For those who left and those who feel lost to me… Two summers ago, my seven years best friend.. not talking to me anymore. Last year, in autumn, C. who liked me but who also liked another girl and I gave him this girl who is his girlfriend for a year now. Last year in winter, A. who was my sky and stars, and everything around me felt like it made sense with just him standing there… now followed his own path elsewhere and has a girlfriend with nicely dyed hair. This year in autumn, he who once was a great friend and shared several intimate moments, now hardly says hello every now and then… More than a year ago… A. from another continent and my teammate… and C. from a different country, talking a different language… we hardly talk now… all we ever say is ‘we need to talk’.. but never find the time… This year…… I really hope not…. one more who means the earth and moon, and all that loudly breathes and kicks full of life in nature and city… my own brother. Stay… To those who stayed… Cheers! A. from my city, three bus stops away and A.,from another city, more than four hundred kilometers from me.