In momentul in care ne-am strans cu totii dimineata de luni in statie la ora sapte, deja stiam ca imi regret decizia. Stiam ca nu doresc sa mai merg, ca vreau sa plec inapoi acasa, chiar de ar fi fost sa merg pe jos.
Am vazut compania si am observat ca nu este un singur suflet care sa ma inteleaga si macar unul care ma accepta cum sunt, maxim doua. Ce rost are sa ai toate bogatiile din lume dar sa nu te poti bucura de ele in liniste? Pe aceeasi idee, de ce sa plec oriunde in tara cu masa, cazare si transport platit daca vin doar oameni cu care nu ma pot intelege defel? Iar cei ce ma stiu, ma cauta, ma doresc aproape sunt inapoiu in orasul meu.
Si da, regret ca am venit aici la fel cum am regretat ca m-am dus la banchetul din clasa a opta si a fel cum as fi regretat daca m-as fi dus la cel de sfarsit al clasei a douasprezecea… si poate si la balul bobocilor din primul an de facultate.
Copii fara minte, cu glume proaste, repetitive, ce incearca mereu sa se afirme, sa fie admirati, sa obtina reactiile dorite de la cei din jur cand se asteapta. Copii rasfatati ce au totul si cauta mereu sa obtina mai mult. De altfel cu multe nemultumiri si toane… dar deloc empatici. Si nu si-ar deschide ei mintea deloc.. nu si-ar intoarce capul de la mine defel. Chiar atat de tare rasuna existenta mea? Chiar atat ies eu in evidenta? Pe masura ce caut sa tin sub control cine sunt, ce gandesc si ce fac… tot ies in evidenta cu atat mai mult. Si nu, nu merge chestia cu “nu mai incerca sa controlezi asta si atunci va merge perfect”. Nu, este mai rau… Atunci chiar m-ar lega si m-ar baga intr-un azil de nebuni. Omul se teme de ce nu intelege, iar cel mai bun exemplu este experienta din Rusia… m-au injurat doar pentru ca vorbeam in engleza si eram straina.
Lasa-i… Dar uite, eu i-as lasa, daca m-ar lasa si ei pe mine. Eu n-am vrut sa vin in excursia asta inutila, ci am fost chemata, iar eu am acceptat pentru ca mi s-a parut ca era nevoie de mine, ca era un avantaj si ca… nu stiam cine va mai veni… Aveam o idee… cam jumate din ei ii stiam.
Da, mi-am invatat lectia, nu iti face griji.
Dorul de Simba, de conexiune decenta la internet, de prize functionale, de neoane ce nu se ard, de intrerupatoare ce nu fac scurt circuit, de mancare oricand doresc, orice doresc.. de imbratisari si de o vorba inteligenta… de conversatiile cu el la telefon, de serile tarzii cand ma chema repede in statie sa imi arate un arici…si-l tot bateam la cap sa il duca la loc… dorul de a nu simti ca vreau sa inghit un pumn de pasile ori sa sar de la primul geam.. toate astea ma vor invata minte, sper.
De acum… desi am tot spus asta… de acum voi invata sa spun ‘nu’. Si o sa repet nu si nu.. pana imi intra in sange. O sa resping tot si orice nu imi este benefic, tot ce pare suspect, tot ce fac din mila ori din lipsa de altceva… Voi nega, refuza si ma voi feri, ca sa pot sa evoluez, sa ma concentrez pe mine si sa …nu fie nevoie sa ma intreb noaptea tarziu unde as putea ingropa cadavre.
Si da, stiu ca sunt ciudata… mereu voi fi. Credeti ca este usor sa .. fiu cine sunt? Credeti ca pot controla tot ce se intampa?
Daca e pe asa, va invit sa petreceti o zi in corpul meu. De dimineata pana seara si chiar o noapte… sa vad cum rezistati la visele apocaliptice, cu diferite creaturi ce ma v-ar fugari si oameni ce vor muri in fata voastra, cum rezistati la zgomotele celor din jur si foiala constanta cand v-ati da sufletul pentru un minut de liniste… cum rezistati sa vedeti masini trecand intr-o fractiune de secunda peste pisici, si cum ar trebui ca cinci activitati intr-o zi sa le faceti din doua in doua ore, far a avea de fapt timp sa mancati, sa mergeti dintr-un loc intr-altul, cu familia la telefon, cu cereri de peste tot, cu responsabilitati cu termen limita si cu seminarii la care aveti si teme si va trebuie si prezenta si implicare.. Dar fie… incercati mai bine o zi in care aveti o durere de masea tipica doar mie… o zi in care va veti transforma intr-o gelatina si va veti scurge pe pereti pana va ghemuiti pe jos implorand sa dispara durererea… dupa trei pastile inghitite deodata. Si nu ai pe cine chema, nu8 ai ce si cui cere, nu ai bani sa rezolvi nimic iar in jurul tau toti isi vor vedea de treburi.. iar ei nu doar ca vor face activitatile lor, ci iti vor face zgomote ce patrund prin piele, prin trup ca niste cutite… Cand te vor calca pe ghete, te vor impinge, te vor trage de par si daca ai noroc… isi vor cere niste scuze rapid si foarte incet ca volum. Dar incearca… sa pleci si sa iti continui toate treburile astfel, zambind, mergand, facand aceleasi lucruri, iar daca cineva te-ar intreba daca totul e in regula, spune da si pleaca din camera incet si fa-te neobservat… caci nu au cu sa te ajute, nu au nici intentia de a o face, unii, si nu au nici ei bani, nu au timp, iar intrebarea e doar de curiozitate … si nu are sens sa pierzi timp si efort de a vorbi cand nu are un final si oricum, tot ce doresti este sa taci pana trece… sperand ca nu va reveni.
Dar esti responsabil de tot ce decizi, unde te duci si cu cine te duci. Si fie ca este ceva ce poti ori nu poti controla, va cadea pe tine, “va fi vina ta”… si mai ales, dupa anumita varsta.. asta e. Chiar nu ai scapare. Nu mai exista intamplari… conform celor din jur… exista decizii si e vina ta iar tu trebuie sa le rezolvi. Nu stiu si nu le pasa lor cum… Si s-a pierduct omenia pe drum… Am evoluat pentru a stagna si a ne multumi cu ce avem.. pentru a ne dori lucruri ce nu ne sunt de folos si a ne crea ideea ca suntem multumiti asa, si mai mult nu mai avem ce face, ori nu putem. Ca s-a ajuns la apogeu, tot ce trebuia inventat, s-a inventat deja si tot ce avem satisface fiecare nevoie a fiecarui om. Si atat.

Te iubesc, te iubesc, te iubesc.

Sunt rupta… si mi-e dor de tine… si mai am o mie de lucruri de facut cu tine in gand, de cate ori inchid ochii si imi frec tamplele, de cate ori ma intreb cum sa ma mai controlez sa nu te reping, sa nu te pierd, sa nu te supar… si mi-e dor de tine intr-un fel pe care il doresc dar il resping, si tot ce esti vreau alaturi, vreau aici, dar cand te-am avut, m-am ferit.
Hai… vino inapoi.. pune deoparte, doar pentru mine, o mie de sanse, intr-o cutie. Am nevoie sa le uzez, azi… maine.. din cand in cand.
Am nevoie sa ai rabdare si sa intelegi.. chiar daca nu iti voi da sansa.

Stai cu mine… te rog.

Si din cand in cand… imi permit sa fac ceva diferit.
Din cand in cand… imi permit…. sa-mi amintesc cat tin la tine, cat tii la mine… cat de bine ne stim.. cat de bine ne intelegem.. prin cate am trecut noi.
Imi permit sa las mii de amintiri si ganduri sa danseze libere prin fata ochilor..
Imi permit, doar de data asta, sa nu inchid telefonul… gandindu-ma ca ai nevoie de minute… ca nu vreau sa faci cost ori ca poate doresti sa ramai in telefon cu ea in loc de mine…
Imi permit sa ascult cum vocea ta se pierde incet-incet… si cum raspunzi la intrebari mai lent.. mai fara noima… Iar cand te intreb daca ai vrea sa inchid si sa te las sa dormi linistit… spui mereu Nu… mereu.

Imi place sa te ascult cum adormi, si cum respiri, ca atunci cand eram la munte, in dimineata aceea rece. Ce placut e.. chiar si sforaitul tau, imi place sa il aud. Este ritmat… e amuzant.. si vreau sa il aud.
Stiai ca sforai? Este ceva nou… la munte nu prea sforaiai, insa radeam putin, inabusindu-mi rasul in perna caci nu as vrea sa te trezesc… nici acum, nici atunci.. niciodata..
Si imi permit… astazi… sa te aud cum esti.. cum existi. Dupa atatea luni… Imi era dor de tine in toate modurile in care poate fi cuiva dor.. poate si in moduri ce nu exista.. Nu prea des.. nu in mod obisnuit… nu cum ar putea fi oricui..
Dar nu e nimic mai mult de atat… vroiam sa stiu ca inca esti.. ca existi si rasuni inca, si inca esti aproape de mine intr-un fel.. ca inca ma iubesti.. si nu te-am suparat cu nimic.

Imi permit sa te aud, sa te simt si chiar daca nu te vad… imi permit sa te stiu… si sa te iubesc. Si iti multumesc pentru ce imi permiti, pentru ce dai si pentru ce esti.

[...]
Viata omului este un puzzle, sau ca un cub rubik’s…Ceea ce persoana aceasta a reusit, si multi altii asemenea-i, la varsta mai frageda putin ca a mea, eu nu am reusit in cei douazeci si cinci de ani.. si a ajuns spre final, totul e in ordine… iar eu nici macar la jumatate nu sunt.. Se spune sa nu compari capitoulul altcuiva numarul douazeci cu al tau capitol unu… de acord, insa as spune ca acesta este capitolul meu douazeci si unu iar acela ce se desfasoara acum sub privirea mea este capitolul sau nousprezece.. si capitolul meu e vraiste.. si nici nu pare ca va ajunge macar la jumatatea capitolului sau prea curand.. [...]
Si nu urasc puzzle-ul lor complet… urasc puzzle-ul meu amestecat.. cu fragmente lipsa… cu harti incorecte spre fiecare bucata..

[...] Si totul pare la fel si totul este schimbat… lucruri pe care nu le vad dar le simt.. lucruri care s-au intamplat in absenta mea, caci lumea a continuat sa se invarta si fara mine..

Lucrurii asupra carora nu am putere si nu am cunostinte.. lucruri ce exista.

[...] Credeai ca reintegrarea inseamna doar sa ma pui la curent cu ce s-a intamplat? Sa imi dai informatii…? Nu. E mai mult de atat.. trebuie sa ma ajuti sa simt din nou ca apartin.. sa ma simt parte din tot ce era inainte sa plec, si este acum… fara mine… Trebuie sa ma faci sa simt din nou ca eu contez… pentru ca s-a dovedit ca nu este asa… ca pot pleca pentru oricate luni si ani, si totul va continua… Dar poate ma insel. Nu Trebuie sa se intample toate astea, poate doar trebuie sa ma obisnuiesc eu cu ideea ca nu contez.. ca sunt ceva ce poate sau nu sa existe.. si ca e datoria mea sa imi gasesc un rost si sa fac ceva ce poate fi recunoscut… ceva ce altii nu fac, ca sa imi asigur unicitate.. si poate dependenta, sa fiu dorita si chemata inapoi.

Dar orice ar fi acest lucru, oamenii se vor schimba, lumea va continua sa evolueze ori sa involueze, si ce voi face eu va fi inlocuit. Nu are nici macar sens sa incerc.. cand tot ce m-as zbate sa creez va fi depasit si inlocuit la un anumit moment. Si nu stiu cine sunt, nu stiu daca am o directie.. daca ma indrept spre ceva.. ci  doar m-am obisnuit cu mine, si m-am acceptat. Atat am reusit sa fac in primul sfert al vietii, si asta pare inutil  De ce e atat de tentant sa inchei jocul? Oare pentru ca stiu ca am putere? Sau pentru ca sunt prea des coplesita de lururi pe care unii nu le viseaza iar altii le-au depasit de mult… si si-au pus in ordine puzzle-ul, fie cu si fie fara tot ce am trait eu in acesti ani… Si nici nu stiu daca se merita… toti isi gasesc un suflet pereche sa le fie alaturi, toti au revelatii si piesele le cad in ordine perfecta dupa un timp…

Sufletul meu pereche nu exista. Sunt suflet singur, traiesc aici pentru ca am fost aruncata in lume fara intrebari. Sufletul meu pereche si-a luat viitorul, prezentul si trecutul si le-a aruncat spre nori, sa cada ca neaua in Decembrie.. daca a existat vreodata… si astfel eu sunt aici, inca.. Iar de-ar fi sa imi imprastii printre nori si eu prezentul, trecutul si viitorul, oare as risca sa il las pe acest biet suflet singur printre fețe trecatoare o vesnicie..? Dar daca nu exista, atunci nu am de ce sa imi fie mila, nu am nici ezitare si nu am motiv sa mai astept.

Si cat de bine suna o vacanta acum… caci am fost in multe locuri, si nici nu stiu daca am cautat ceva ori am fugit de ceva… insa nici aici nu e bine si simt ca vreau sa plec din nou.

Iar o vacanta de la absolut totul.. suna atat de frumos.. o relaxare completa, din care nu trebuie sa ma trezesc nicicand.

Iar baia, bucataria, camera mea, patul meu, tot ce posed si tot ce voi poseda.. locurile unde ma duc si lucrurile pe care le fac… par oarecum superficiale, nu sunt de ajuns, nu ma satisfac si nu ma definesc, simt ca exista ceva mai mult de atat.. si tot ce multumeste o lume intreaga, pe mine ma lasa doar suparata si nemultumita… si tot ce fac toti si se adapteaza la toate lucrurile din lume, la societate, la norme si la activitati, fiecare in felul sau, zi de zi, oricat de diferite ar fi… tot nu sunt de ajuns pentru mine… Si nu sunt oameni pe lume sa stie ce spun, si de-ar fi, si-ar petrece viata calibrandu-se dupa oameni ce nu stiu, pastrandu-si visele si sentimentele cat mai mici, pana mor, alaturi de cineva normal.. intr-o relatie si o viata banala…cineva ce nici nu stie ce are alaturi.. nici nu stie sa valorifice unicitatea, oricat nu ar intelege-o… caci asta face lumea.. ‘asta fac toti’. E haos…

- …Si cum te simti dupa toate acestea? …

- Mi-e foame.

Oamenii au nevoie sa fie bagati in seama. Au nevoie sa vorbeasca, sa fie in preajma altor oameni ce ii inteleg si ii asculta, si au nevoie de contact fizic din cand in cand.
Oamenii au nevoie sa stie ca cei din jur le observa si le recunoaste existenta.. ca ei conteaza. Au nevoie sa li se adreseze cate cineva din cand in cand, sa primeasca un telefon, un mesaj, sa li se scrie ceva, sa primeasca o vizita… Omul nu doreste sa stie ca e doar o picatura intr-un ocean si totul va fi la fel si cu si fara el.. Oamenii au nevoie sa fie vii, sa faca ce le place, ce ii pasioneaza si sa vada oamenii la care tin, sa ii auda, sa ii analizeze, sa ii atinga. Oamenii pot alege sa fie singuri si pot chiar indeparta alti oameni la care tin foarte mult, dar omul are nevoie de atentie… Nimeni nu vrea sa fie singur. Nu mereu.. nu complet.. nu pentru totdeauna.

Oamenii au nevoie de orice semn ca ei inca exista, sa nu piarda din vedere cine sunt, cum actioneaza, cum influenteaza ei tot ce este in jur si incotro se indreapta.
“Am eu impresia?” “Sunt eu nebun?” “Asta asa ar trebui sa fie?”… Au nevoie de puncte de reper, de alti oameni si alte actiuni ale acestora, similare uneori cu ale lor. Oamenii au nevoie de incurajari, de sustinere, de zambete si de daruri, de orice fel. Oamenii au nevoie sa li se aminteasca ca exista, sa fie apreciati pentru cine sunt, sa li se dea uneori sansa sa imbunatateasca viata altcuiva, sa ajute. Au nevoie sa simta ca apartin unui loc si ca poseda anumite lucruri, ce ii fac stapani pe sine si le dau sentiment de siguranta. Au nevoie sa stie ca este nevoie de ei undeva.. la ceva.. si au nevoie de un motiv sa se trezeasca dimineata.. sa se imbrace si sa se simta apoi impliniti, ca rezolva ceva, ca lucrurile sunt in miscare, ca se indreapta spre ceva.. ca nu stagneaza.. chiar daca ar fi sa greseasca mult, ar avea apoi un scop, sa repare acea greseala si atunci s-ar pune in miscare, ar veni cu un plan, ar deveni creativi…

Omul are nevoie si de relaxare.. insa nu pana la amortire… cand va uita cum se face un lucru la care se pricepea, cand nu il mai atrage scopul final al actiunii, cand pierde dorinta de a se misca, se pierdecu totul, se intreaba incotro se indreapta si daca are vreun sens aceasta calatorie… Omul are nevoie sa se mentina ocupat cu ceva dar ceva diferit zi de zi.. Oamenii au nevoie de obiecte, de animale ori de alti oameni sa isi ‘depoziteze’ iubirea in acestea, sa se simta liberi sa isi manifeste sentimentele si sa faca mici cadouri, sa petreaca timp prin preajma acestora intr-un fel sau altul, si sa se bucure de aceasta prezenta.
Un om ce nu este bagat in seama, va muri incet, pentru ca isi va amplifica sentimentul de sine, de independenta, de libertate deplina de a face orice pentru ca nu este observat ori nu i se adreseaza nimeni, si se va izola in felul sau.

De ce? Pai ce altceva ai de facut cand te vezi singur? Te bucuri de libertate, faci ce doresti, iti cauti mici distractii si cauti sa devii superior, sa surprinzi si sa o iei inaintea tuturor. Asta e deseori tot o forma de a capata atentie, prin surprindere, impresionarea celor din jur. Ii fortezi sa isi intoarca privirea la tine.

De altfel.. e destul de pustiu uneori, noptile sunt goale iar zilele banale cand nu ai cu cine impartasi mici aventuri. Ele nu mai sunt importante; se intampla, trec si o iei de la capat a doua zi… Nu vorbesti despre ele, nu constientizezi lucruri noi povestind intamplari cu voce tare si nu le mai interiorizezi ca fiind intamplari deloc. Daca nu ai cui sa ii spui, chiar si un accident intre doua masini la mai putin de cinci metri de tine devine ceva banal, treci pe langa masini, spre destinatie si te concentrezi pe lucrul ordinar ce il faci zi de zi. Asa e?

Consemnat aici.. alb pe negru.

Imi pare.. atat de rau.. nu am vrut sa te fac trist. Imi pare rau. Jur sa nu te mai intristez astfel niciodata.. jur ca nu voi mai fi sursa nefericii tale, nici macar o secunda. Nu imi mai permit sa te supar.. sa te ingandurez.. nu eu. Aici va sta scris mereu, sa vad si sa imi amintesc de zeci de ori, de mii de ori, esti un om foarte important si te iubesc. SI te voi iubi mereu indiferent ce prostii voi spune.. si ce prostii voi face.. Imi pare rau pentru ziua de astazi si pentru ca sunt sursa grijilor si lacrimilor tale.. Imi pare rau pentru asta, Nu va mai avea loc ce s-a intamplat azi, si nimic similar ce are acelasi efect… Promit.
Ia aminte… Te iubesc… si eu voi lua aminte.. Te iubesc si te voi iubi.. Nimic nu sterge asta.